-Foarte usor de zis, Anca, si foarte comod de meditat.Numai cu gandurile severe nu reusesti. Sint legaturi care le biruie si care scapa cugetului.
-Oricat de adevarat ar fi ce spui, ma simt vinovata fata de mine.
-Si ea e vinovata fata de mine. Si eu fata de ea. Si nici unul nu e fericit. Ne cautam unul pe altul in cerc si nu ne gasim. Nu ne vedem.
-Cand credeam ca ne-am descoperit, atunci e prea tarziu sau prea devreme. Trebuia sa ramana in timp si pentru bucuriile noastre mici.
Anca se lasase spre jumatatea soselei, leganandu-si pasul de oboseala(...)
-Un cuvant spune-mi. Si imi cer iertare. Am gresit asa de grav, ca nu merit nici macar o privire de-a ta?
- Nu, nu m-am asteptat. Am crezut ca putem fi doi prieteni. Ori..."
(Marin Bucur-Zi de vara pana-n seara)
*Intr-o dimineata, demult, m-am trezit si m-am dus direct la raftul meu cu carti necitite. Cu o seara inainte tocmai primisem una si am pus-o acolo, unde defapt ii era si locul. Am luat-o, am pus-o pe birou si am deschis-o la pagina 102. Intamplarea face ca acum mi-am adus aminte ca mi-am notat intr-un carnet pagina dar nu si ziua. Acum ca am recitit acea pagina... acea bucata de pagina, ma gandesc: E doar o intamplare? Sau exact ceea ce avea sa se intample si s-a intamplat? Si totusi... e chiar numele meu: Anca... ramane sub semnul intrebarii totusi.
